Știu că sunt unele voci care spun Vai, dar eu știu ce să-i dau să mănânce…și ce dacă la 2 ani roade o acadea? sau Nu trebuie să ne învețe nimeni pe noi ce să le dăm să mănânce copiilor.
Ei bine, în bula oamenilor preocupați de alimentația lor și a copiilor lor, lucrurile poate sunt cum trebuie: copiii primesc alimente din toate grupele alimentare și, chiar dacă mai fac mofturi la anumite mâncăruri, treaba asta e gestionată corect și cu răbdare. Primesc ocazional gustări preparate în casă, fără zahăr sau cu o cantitate mai mică și, uneori primesc și o bomboană sau un ou de ciocolată.
Dacă citiți blogul meu și mă urmăriți pe Facebook, știți că eu sunt adepta moderației și pun în practică exact ce le spun și clienților mei. Legat de copil, evoluez o dată cu el, încerc să mă adaptez nevoilor lui dar să-i și transmit mesajul corect legat de mâncare.
Ca urmare, am decis să nu impun restricții categorice când vine vorba despre alimentele pe care nu le consumăm de obicei. Am văzut ce pot face restricțiile astea copiilor, mai ales când cresc și intră în comunitate, când încep să aibă puțin control asupra banilor din pușculiță și când scapă de monitorizarea atentă a părinților.
Problema este însă în afara bulei noastre: acolo unde copiii primesc acasă și la grădiniță mezeluri, crenvuști, dulciuri procesate, produse preparate preponderent prin prăjire. Acolo unde dulciurile procesate au locul lor în dulap și sunt consumate de multe ori, pe parcursul fiecărei zile. Acolo unde băuturile carbogazoase se află săptămânal pe lista de cumpărături.
Tocmai de aceea, răspund cu drag oricărei invitații de a vorbi despre educația alimentară. De data aceasta am fost invitată de către Ruxandra Luca, alături de Alina Cîță-Țibrea, blogger pe www.mamamag.ro, să povestesc atât despre experiența mea de mamă cât și despre modul în care văd eu lucrurile din punctul de vedere al Consultantului de Nutriție.
Am povestit în reportaj despre cum am gestionat eu cererile lui Tudor de produse tip junk food, despre asta nu cred că am scris până acum: în toamnă, Tudor a trecut printr-o fază în care, la cumpărături, a început să ceară cu insistență astfel de produse. Am decis așadar să stabilim o zi pe săptămână pentru junk food (produse bogate în zaharuri, grăsimi, produse care conțin coloranți artificali, conservanți etc), zi în care putea să încerce un produs la alegere dintre cele care se încadrează aici.
A încercat așa:
- budincă cu ciocolată și vanilie- o linguriță i-a ajuns, nu cred că i-a plăcut textura
- brânzică cu „fructe”, aceeași problemă ca mai sus
- prăjitură în formă de ursuleț, aici a putut să mănânce doar capul, apoi mi-a spus îl arunc, nu pot să mai mănânc. Am gustat și eu din el, este incredibil de dulce, dulcele ăla care îți stimulează la maxim toate glandele salivare și face să ți se încleșteze maxilarul. Asta am simțit eu, consumator de zahăr ocazional.
- felie de lapte-asta i-a plăcut
- gumă de mestecat-aici a ales unul dintre cele mai mentolate sortimente, așa că după două mestecături, a scuipat-o cât colo
- mentosan- a mâncat vreo 3 din tot pachetul
Toată perioada asta a durat cam o lună și jumătate, nu s-a întors la nici unul dintre produsele încercate, așa că am dedus că a fost vorba de curiozitate. N-a mai cerut junk food de atunci, și când mergem la magazin îmi arată produse și-mi spune: astea sunt cu prea mult zahăr. Ocazional, mai mănâncă dacă mergem în vizită pe la prieteni și au ei.
Nu-mi fac iluzii că înțelege exact cum stă treaba cu prea mult zahăr. Acum, la vârsta asta, este mai degrabă o încercare de a imita comportamentul nostru, al adulților și cuvintele noastre, pentru că văd că îi aprobăm și le validăm spusele. Conștientizarea ingredientelor apare mult mai târziu.
N-aș putea să garantez pentru nici un copil, nici măcar pentru al meu, că lucrurile nu se schimbă atunci când intră în colectivitate. Este dacă vreți, cam cum e cu fumatul: părinții bagă mâna în foc că al lor copil n-a ținut țigara în mână și copilul împarte la colțul liceului zilnic 1-2-3 cu colegii săi.
Nu putem generaliza un comportament, pentru că fiecare copil e diferit. Putem doar să încercăm ca în cei 7 ani de acasă să ne facem treaba, să le explicăm, să-i implicăm și să sperăm că mediul nu-i va influența negativ.
N-o să mă opresc din scris pe subiectul ăsta, consider că este mult prea important. Până la următorul articol, vă las mai jos două dintre cele deja scrise:
https://carmenradu.ro/nutritie-eu-si-copilul-meu/rolul-familiei-in-educatia-alimentara/
Dacă doriți să fiți la curent cu ultimele articole publicate pe blog, puteți urmări și pagina de Facebook aici
