Tudor a primit recent prima lui bicicletă de “băiat mare” cu pedale și deocamdată și cu roți ajutătoare iar astăzi am fost în parc să testăm noua jucărie, vreo două ore si jumatate.

Am realizat că în ultima vreme datorită programului extrem de aglomerat pe care l-am avut, nu m-am mai ocupat de el așa cum a trebuit și nu i-am mai acordat atenția cu care era obișnuit. Ca urmare, au apărut ceva modificari de comportament la Tudor, modificări care ne-au împiedicat să participam și la Atelierul de evaluare al Oanei Moraru pentru că pur și simplu nu a vrut să se desprindă de mine.

In mod cert trebuie să imi organizez altfel timpul, nu știu cum o voi face, dar ce s-a întâmplat acum cu Tudor este un mic semnal de alarmă, este clar că are nevoie de mine și trebuie să avem timpul nostru împreună.

Acestea fiind spuse, să ne întoarcem la distracția noastră de astăzi, plimbarea cu bicicleta. Unu la mână, cred că va trebui în curând să-mi achiziționez și eu una sau să învăț să plec în echipament de sport dacă mai vreau să țin pasul cu fii-miu. Cu ocazia asta poate descopăr că îmi place să și alerg…

Doi la mână, când au trecut oameni buni 3 ani și jumătate, parcă ieri era cât o pisică mai mare și urla de durere din cauza colicilor de ne știa tot blocul?

Ne-am oprit lângă rampele unde se dau copiii mai mari cu rolele, skateboard-urile și trotinetele și ne uitam amândoi la schemele pe care le făceau. Tudor mă întreba când poate si el să se dea, eu mă gândeam deja că în câțiva ani îmi voi roade unghiile pe lângă gardul incintei. Nu sunt o mamă fricoasă, nici eu n-am fost genul de copil fară zgârieturi, eram mai tot timpul cocoțată în vreun pom sau săream vreun gard, așadar știu cum stau lucrurile. Îmi propun să mă controlez cu Tudor să-i las libertatea pe care am avut-o și eu, cu toate că sunt convinsă că mi se va strânge tare inima când va veni cu coatele și genunchii zdreliți. Face parte din copilărie și asta și recunosc că mă uit puțin strâmb când văd copii cu role care aproape că nu se pot mișca din cauza protecțiilor de la coate, genunchi, palme și alte cele.

Pe vremea mea (au, asta sună cam nasol) nu existau nici căști nici cotiere și până la urmă am supraviețuit. Acum departe de mine dorința de a vă transmite faptul că nu trebuie să-i protejați pe cei mici dacă simțiți astfel, însă mai cred că poate și tendința asta de supra-protecție chiar și fizică s-ar putea să nu-i ajute să învețe să se ferească. ( Între noi fie spus, Tudor poartă cască acum pentru că i-a plăcut ideea, eu una nu i-aș fi luat-o. Sper că asta nu mă face o mamă rea sau iresponsabilă).

Ne-am amuzat astăzi împreună, cred că bicicleta o bate deocamdată pe troti, dar mai este și factorul noutate la mijloc. Nu pot scăpa de senzația că băiatul meu a crescut deja și că ușor, ușor devine mai sigur și mai independent.

Ajung iarăși la întrebarea legată de timp, cum de trece asa de repede? Si pentru voi este la fel?

Sursa foto: arhiva personală