Eu am crezut că dacă Tudor n-a făcut tantrumuri până la 4 ani, am scăpat. Greșit!

M-am trezit cu omulețul meu răcnind într-o zi din toate puterile, de mi s-a rupt sufletul. Stătea în fund pe covor, urla ca din gură de șarpe cu pumnișorii stânși, iar eu nu înțelegeam de ce. Am făcut cum citisem pe blogurile de parenting, am stat lângă el, dacă n-a vrut să îl iau în brațe, l-am lăsat, când a căutat alinare, i-am răspuns. Și n-a fost o criză one time, ci s-a mai repetat.

Eu știu una și bună: când nu pot să găsesc singură răspunsuri la întrebări, caut ajutor. Așa am ajuns la Gabriela Maalouf, Psihoterapeut și NLP trainer pentru copii si parinți, pe care am rugat-o să îmi explice de ce apar crizele de furie la copii și cum putem să le gestionăm noi, adulții.

 

1.De ce apar crizele de furie la copiii cu vârste de 4 ani?

Tantrumurile sau crizele de furie nu au un termen în care e musai să apară, sau dacă a trecut vârsta respectivă, nu înseamnă că nu mai pot apărea. Ele sunt mecanisme naturale de eliberare a tensiunii și sunt firești indiferent de vârsta celui în cauză. Natura ne-a înzestrat cu aceste mecanisme de detensionare, potrivite atât pentru momente în care suntem triști, cât și atunci când suntem fericiți. Când suntem fericiți, entuziasmați, râdem, vrem să vorbim, să spunem tuturor despre bucuria sau reușita noastră. Așa cum este natural să lăsăm oamenii să se bucure prin râs, la fel de firesc este să-i ajutăm să-și exteriorizeze și sentimentele sau trăirile pline de tristețe, frustrare. Crizele de furie apar atunci când am uitat, nu am putut, sau am fost opriți să folosim mecanisme mult mai simple de detensionare, cum ar fi plânsul. Crizele de furie la copii apar de obicei, atunci când cei mici nu au fost lăsați să plângă, să-și exteriorizeze trăirile sau nu au fost ascultați. În special, dacă nu sunt în preajma părinților, ei se pot abține când se simt triști sau furioși și vin acasă unde izbucnesc. Dacă strâng multa durere, frustrare, tristețe, ei varsă toate aceste emoții în locul și în compania celor cu care se simt în siguranță.

 

  1. Cum pot gestiona părinții crizele copiilor?

În primul rând, aș spune prin a nu se învinovăți, prin a nu simți că au făcut ceva greșit, că nu sunt suficienți de buni ca părinți, că nu știu să își crească corect copiii sau, mai rău, că au copii cu personalități ciudate, pregătiți să le facă viața amară. Ei au problemele lor, independente de stilul nostru de parentaj: probleme de comunicare cu familia, prietenii, când de abia învață să vorbească (moment de debut de altfel pentru crizele de furie, din incapacitatea de a exprima tot ceea ce vor), greutăți la școală, grădiniță, cu colegii de acolo. Nu îi putem proteja de tot ceea ce vor întâlni neplăcut, dar, cu siguranță le putem face gestionarea soluțiilor mai ușoară:

  1. Ascultând atent și activ tot ceea ce copiii noștri ne spun atât despre ceea ce fac, cât și despre ceea ce simt. Putem petrece zilnic 5-10 minute seara la culcare, ascultând ce i-a făcut fericiți și ce i-a făcut mai puțin fericiți în ziua respectivă.
  2. Construirea unui vocabular al sentimentelor. Când ne povestesc lucruri, să îi ajutăm să dea nume sentimentelor pe care le-au simțit: bucuroși, triști, entuziasmați, frustrați, speriați, nervoși, încrezători.
  3. Ajutându-i să înțeleagă că toate sentimentele sunt naturale, negative sau pozitive, cât și mecanismele de detensionare ale acestora.
  4. Facându-i să înteleagă că noi, parinții, le acceptăm toate sentimentele, dar acțiunile ce vin ca urmare a acestora trebuie gestionate, în mod proactiv. “Văd că ești nervos/extrem de entuziasmat (accept că ești nervos/ entuziasmat), hai să căutăm soluția cea mai bună pentru a trece peste sau pentru a ne exprima entuziasmul.” (Nu rănim pe nimeni, nu ne rănim pe noi și nu distrugem lucruri).
  5. Asigurându-i că le vom fi alături în gestionarea oricăror situații dificile sau neplăcute.
  6. Ajutându-i să devină conștienți de puterea lor interioară și oferindu-le necontenit dragostea noastră necondiționată.

 

  1. În gestionarea furiei pot fi implicați și educatorii de la grădiniță?

Le putem aduce la cunoștință educatorilor de momentele dificile pe care ni le povestesc micuții noștri și îi putem ruga să îi asculte și ei când remarcă o schimbare în comportamentul lor. Este foarte posibil ca lucruri mărunte să fie gestionate acolo, fără a le mai da copiilor ocazia să strângă, astfel încât să izbucnească acasă. În același timp, îi putem asigura pe micuții noștri că își pot exprima sentimentele și în fața educatoarelor și le pot cere ajutorul. Îi ajutăm astfel să capete încredere în locul în care merg, în oamenii în grija cărora rămân, asigurându-le o stare de bine pe parcursul zilei. În gestionarea furiei putem folosi, de asemenea și jocul cu păpuși. Organizăm scene asemănătoare celor în care știm că ai noștri micuți se pot simți tensionați și lăsăm păpușile să vorbească despre asta. De obicei, intră în joc și se spun ceea ce simt.

 

  1. Un sfat pentru părinții ai căror copii fac crize de furie?

Îndemnul meu este să ne înconjurăm de răbdare și perseverență pentru a-i ajuta pe micuți în dezvoltarea lor emoțională. Dezvoltarea emoțională nu este spontană precum dezvoltarea fizică. Ea crește în și prin relații stabile, sigure și pline de compasiune și empatie.

 

Pe mine m-a ajutat Gabriela să înțeleg mai bine prin ce trece Tudor. De fapt, treaba asta cu gestionarea sentimentelor e dificilă și pentru unii adulți, dar pentru niște copii cu vârste așa mici…Cuvântul cheie? RĂBDARE.

 

Dacă doriți să fiți la curent cu ultimele articole publicate pe blog, puteți urmări și pagina de Facebook aici

 

Sursa foto: Pixabay

 

  1. Chiar acum citesc (ascult) o carte a lui Shefali Tsabary , ”The Awakened Family” pentru că Isa, de ceva vreme (câteva luni), la nici doi ani, nu dorește să fie îmbrăcată, sau schimbată, sau ”igienizată” down there. Așa că am început să caut răspunsuri pentru vehemența cu care se opune pe măsură ce eu sau el insistăm (cu blândețe, zicem noi), ca să realizăm, că chiar dacă nu urlăm la ea, pe măsură ce criza ei continuă și refuzul ei devine și mai vocal, nouă ni se alterează starea de Zen și deși credem că-i suntem alături (plini de compasiune și empatie), ego-ul nostru vine să ”ne salveze” și începem să avem reacții interioare, conflictuale (dialoguri interne de nelămurire pentru situația prin care trecem), pe care ”ego”-ul ei le simte și de care se apără. Pfiu! Deci Shefali spune că de la noi (ego-ul nostru) pornesc crizele copiilor, a căror menire este cea de a ne oglindi pentru a ne putea vindeca. Joaco pe asta, că eu una încă mai rumeg 😀 😀 :D, e înecăcioasă tare ;). Și Gabriela are dreptate! Răbdare! Însă răbdare față de noi! La care mai adăugăm lucru manual la iubirea și acceptarea sinelui nostru.

  2. Si Mark a inceput de curand sa aibe crize de nervi, la 3,5 ani. Pe mine m-au ajutat niste video-uri ale Uraniei Cremene, asta dupa ce intr-o zi m-am inchis in dormitor si am plans pentru ca nu stiam cum sa reactionez si inviluntar am ridicat vocea. Vad ca si sfaturile Gabrielei sunt tot in aceeasi directie, asa ca pentru mine pica la fix articolul.

    • O să mă uit și eu. La Tudor crizele cam au legătură cu grădinița. Nu se simte acceptat tot timpul de către unul dintre colegi. Cel care este cel mai mare din grupă și cu care ar vrea să se joace mereu. Când el nu-l acceptă, Tudor se înfurie. Când îl acceptă, e OK. Acum lucrăm la gestionarea sentimentelor. Complicat 🙂

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.