Eu am fost singură la părinți. Trebuia să am un frate mai mic dar soarta a decis altfel, dureros pentru mama…Diferența dintre noi ar fi fost de 4 ani iar mama mi-a povestit că a trecut greu, foarte greu peste moment, cumva însă și cu ajutorul meu. În liceu am simțit însă prima dată că mi-ar fi plăcut să fi avut un frate, fie el și mai mic, aveam multe prietene în această situație și mi se parea amuzant să văd cum cei mici încercau să ne intre nouă, liceenilor în grații…Au trecut mulți ani de atunci, acum îl am și eu pe Tudor și uneori mă mai intreb cum ar mai fi cu încă un copil. Pentru că nu prea mai am cum să îmi răspund la întrebarea aceasta am rugat-o pe Laura Gherghe blogger la Mami de doi să-mi povestească cum este viața cu doi copii între care există o diferență mai mare de vârstă.

A fi om e lucru mare, a fi #mamide2 e o întâmplare…. Cam așa aş scrie dacă ar fi să parafrazez cântecul popular! Și zic eu, cea mai fericită întâmplare pentru mine!

Problema celor care au un copil pe care îl cresc singuri, departe de părinți sau alte ajutoare, pe care și l-au dorit foarte mult și în jurul căruia își construiesc viața și iau marile decizii, este că nu mai găsesc disponibilitatea de se vedea parinții unui al doilea copil, li se pare imposibil și de neluat în considerare. Personal, nu teama greutăţilor fizice m-a facut să resping iniţial ideea unui alt copil, ci faptul că nu credeam că mai e loc în inima mea de o altă iubire de copil la fel de mare, o iubire magică şi copleşitoare! În plus îmi reproşam adesea cât de mult greşesc ca mamă şi evident că nu îmi doream să repet aceleşi erori cu un al doilea copil. Dar, se pare că Universul ştie întotdeauna mai bine!

Pentru mine, a fi mamide2 a fost ca o renaștere, o redeșteptare a întregii fiinţe.

Tot ceea ce ați trăit la primul copil, acel entuziasm extraordinar, acea stare de bine interioară cu voi și lumea exterioară, acea bucurie ce va făcea să zâmbiți indiferent de cât de obosiţi erați, se întorc înzecit. Iar efectul este wow!! mult mai profund psihic (mai ales dacă e neașteptat) dar şi fizic, resimțit adânc în stomac şi asemănător stării de îndrăgostire. Pentru mine, a fi mamide2 a fost ca o renaștere, o redeșteptare a întregii fiinţe şi oportunitatea de a (re)trăi momente magice: primele mişcări în burtică, primul gângurit, mâna mică în mâna mea, primul zâmbet, primul „mama” (din nou), prima îmbrăţişare conştientă…..

Greșelile şi limitările mele mă împiedicau să îmi imaginez că aş putea fi vreodată „mamide2”.

Nu sunt un părinte care a citit o grămadă de cărți de parenting, nu am mers la cursuri sau zeci de conferințe în jurul subiectului de parentaj, tehnici de creștere a copilului sau metode de relaționare cu cei mici. Dar am ales întotdeauna să merg pe instinct, să fiu aproape de copil, să îl tratez ca pe o ființă aparte, cu drepturi și voință proprie, să îi acord toată atenția, grija și dragostea mea, să petrec timp de calitate cu el. Această abordare nu m-a scutit însă de griji, echilibrul mi s-a părut întotdeauna fragil făcându-mă și mai conștientă de greșelile mele, de limitările mele, de cât de multe mai am de reparat la mine….

Toate astea mă împiedicau să imi imaginez măcar că aș putea fi vreodată mami de 2.  Nu mai vorbesc de diferenţa de vârstă (aproape şapte ani) care mi se părea super mare! Despre diferența de vârstă am mai vorbit aici, şi am descoperit că mă înşelam. Statisticile spun că peste 6 ani, frații se înțeleg chiar mai bine, nu mai intervine gelozia, fratele mare asumându-şi benevol un rol de îndrumător şi protector.

Ce nu mai faci la fel….

• Dacă la primul copil, te gândești de o mie de ori înainte să iei o decizie, la al doilea nu prea mai ai timp să întorci situația pe o mie de părți….ei dar acum ai și ceva experiență, așa-i ?

• Dacă la primul copil, ești hiper mega grijulie și toată casa îți e baricadată ( prize acoperite, dulapuri și uși închise, obiecte fine sau de valoare ascunse, ridicate, etc), la al doilea parcă ai uitat toate astea, nu realizezi când a crescut și s-a ridicat, mai schimbi locul unui obiect, mai ascunzi ceva dăunător sau periculos, dar nu te mai chinui să pui sisteme de siguranță peste tot;

• Dacă la primul copil, orice pictură murală te criza, fie ea cu pixul, carioca sau mâncarea pregătită cu multă trudă, la al doilea o iei ca atare şi te pui sârguincios pe şters, curăţat fără să faci prea mare tam-tam;

• Dacă la primul copil erai extrem de îngrijorată că nu mânca cât trebuie, la al doilea eşti mai calmă, ai învăţat şi tu în sfârşit că dacă tu ai o atitudine pozitivă faţă de mâncare şi copilul va avea aceeaşi atitudine….. bine probabil că mai contează şi faptul că cel mic imită tot ce vede la cel mare;

• Dacă primul copil a mers în călătorie cu metroul undeva spre doi ani, că deh…..trebuia ferit de orice aglomeraţie, focar de infecţie, etc, al doilea a fost băgat destul de devreme în contact cu tot ce presupune lumea înconjurătoare – bine aici a contribuit rezistenţa dată de contactul cu viruşii aduşi de cel mare acasă;

• Dacă la primul ai zis ca iei totul nou, frumos ambalat, că nu accepţi haine, jucării sau cărţi folosite, se pare că al doilea are parte mai ales de toate maşinuţele şi jucăriile mai mult sau mai puţin jumulite ale fratelui mai mare, unde mai pui că acum e o mare mîndrie să poarte hainele lui;

• Dacă la primul copil ajungeai la petreceri mai mereu spre final că deh, trebuia respectat somnul de frumuseţe al puiuţului, acum încerci să le îmaci pe toate… o zi cu somn decalat sau prin maşină sau pe scaune, nu a făcut rău nimănui…

 Ce nu s-a schimbat

• Orice zâmbet, orice grimasă, orice nouă realizare te emoţionează la fel de mult ca la primul copil;
•  Orice tuse sau banală răceală te îngrijorează şi bulversează la fel de tare….doar că acum ştii mai bine ce să faci;
•  Eşti la fel de preocupat (poate chiar mai) de a fi cu el, lângă el, de a-i da acel start în viaţă care să conteze;
•  Nu te-ai deşteptat peste noapte, nici mai răbdător nu eşti doar că ai învăţat să mai respiri înainte, plus că ai în faţă un imitator pe cinste şi asta te cenzurează/ calmează

La vremuri noi, provocări noi 🙂

• Ce minunat e să ai un frate, am mai povestit eu pe aici dar provocarea zilnică acum este să găseşti modalitatea să îi desparţi/împaci frumos când amândoi vor acelaşi lucru (şi asta se întâmplă mai mereu!!);

• Or spune ele statisticile că diferenţele de vârstă mari sunt benefice pentru relaţia dintre fraţi, dar nu te învaţă cum să îl culci pe cel mic tocmai când cel mare are chef să dea muzica la maxim sau să îşi invite prietenii în vizită. Şi invers e valabil : când bubulina din dotare se arată foarte interesată de cărţile sau caietele fratelui şi porneşte concertul mare şi nevoia de atenţie exact când are frate-su are vreo temă, treabă ori proiect;

• O mare provocare e să încerci să nu ţipi prea des ori prea tare când cei doi ţipă care mai de care (şi motive găsesc ei fără îndoială : pe jucării, spaţiu sau chiar îmbrăţişări);

• O altă provocare (deşi de asta nu sunt mândră tare) e cum să îl las totuşi pe cel mare să mai mănânce ceva prostioare (acadele ori bomboane, ciocolată ori batoane de cereale) fără să stârnească pofta şi dincolo, unde încă se găteşte… fără sare;

•  O altă mare provocare e sa-i înveţi pe fiecare să se respecte, iubească, ajute în orice împrejurare. Şi cred că asta-i bucuria cea mai mare (de mamide2) sa-i vezi cum se iubesc, cum se aşteaptă, cum se caută unul pe celălalt, cum îşi zâmbesc firesc şi emoţionat la fiecare revedere…

 Şi asta cred că e şcoala cea mai mare pentru fiecare căci rolul de părinte nu se termină niciodată şi va fi întotdeauna ceva nou de învăţat ori de corectat ori ajustat!

Sursa foto: Pixabay