Pentru că de cele mai multe ori când spun că Tudor face parkour se ridică sprâncene mirate, l-am rugat pe Vlad, antrenorul lui Tudor, să răspundă la câteva întrebări legate de această disciplină.

Eu vă scriu doar atât, în calitate de mamă a unui baiat energic și foarte activ fizic: în cei doi ani de când practică parkour sub supravegherea lui Vlad, Tudor și-a dezvoltat mobilitatea, și-a cultivat spiritul de echipă și încrederea în sine.

Și ca să vedeți că ce face Vlad cu copiii este de fapt mai mult decât mișcare, vă invit să citiți mai jos interviul cu el.

 

1. Cine este Vlad Socol?

 

Antrenor și practicant de parkour și freerunning, momentan singurul certificat international din România în acest sens. Predau parkour de 7 ani la o gamă variată de vârste, momentan începând de la +6 ani.

 

2. Ce este parkour?

Parkour = disciplină a mișcării ce presupune depășirea rapidă, acrobatică sau coregrafică a obstacolelor prin folosirea propriilor abilități fizice și mentale. Inițial ca o metodă de antrenament militar dezvoltată de George Herbert (parcours), apoi ca o practică sportivă preluată de David Belle de la tatăl său Raymond Belle, parkour a devenit o formă de mișcare complexă, urbană, ce are la bază noțiuni fizice și filosofice din artele marțiale, gimnastică, depășiri obstacole, coregrafie și exerciții militare.

 

Deseori parkour este asociat și cu termenul Freerun, care multă vreme a fost privit ca o latură acrobatică din parkour, cu toate că în realitate este o latură mai coregrafică, creativă. Dacă prin parkour înțelegem concret să ajungem cât mai rapid și eficient din punctul A în punctul B prin propriile forțe, prin freerun explorăm latura artistică, coregrafică.

 

3. De când practici parkour și cum ai descoperit că este ceea ce-ți dorești să faci?

 

Am început din adolescență, în urmă cu aprox. 20 de ani.
Practicam de dragul experienței, era o metodă bună de autocunoaștere și dezvoltare fizică prin mișcare. Îmi aduc aminte că mă atrăgea mult ideea de a putea face mișcări care erau ieșite din tipar, cum ar fi alergatul pe pereți. Cu toate că o astfel de mișcare e impresionantă pentru mulți, pentru mine era mai important faptul că pot executa mișcarea, și ulterior ce lucruri arăta asta despre mine. Multe mișcări erau foarte dificil de executat, chiar dacă din exterior arătau ușor. De multe ori forța, încrederea și controlul pe emoții erau indispensabile pentru a putea face salturile.

 

Ne întâlneam și exersam pe cont propriu, fără antrenor sau îndrumare. Practic luam un clip cu o mișcare și încercam să o descompunem în etape. Pe vremea respectivă nu exista slowmotion sau HD, iar asta ne făcea pe toți să contribuim cu păreri și încercări ca să ne dăm seama cum se face corect. Ulterior au apărut tutoriale și adunări naționale din care învățam mai bine mișcările de bază și altele noi.

 

Valorile și filosofia din spatele practicii au devenit mai clare abia după mulți ani de practică, în special după pauze sau perioade lungi de antrenament repetitiv, când m-am întrebat de ce continui să practic. Pentru unii era și încă este o formă de validare. În cazul meu simt că valorile fundamentale din parkour sunt apropiate de modul meu de a vedea și trăi (a fi puternic pentru a fi de ajutor, a fi puternic pentru a rezista, adaptabilitatea/improvizarea în orice situație + problem solving, teamwork și disciplină internă pentru a rezista la efort etc).

Cam prin 2015 auzisem de multe cazuri neplăcute legate de parkour, cazuri în care practicanți începători se expuneau la situații peste nivelul lor de practică, din varii motive, și se accidentau grav sau mortal, din nefericire. Asta este una din primele greșeli produse de începători, să execute mișcări pentru care nu sunt pregătiți, nici mental, nici fizic. Cum această disciplină a prins multă atenție, mulți copii începeau să practice fără antrenor, fără mișcări de siguranță și fără un simț de răspundere față de propriile limite și abilități.

 

Abia atunci mi-am dat seama că este ceva ce vreau să practic în continuare și să dau mai departe următoarelor generații, iar asta m-a motivat să urmez cursuri de formare pentru a deveni antrenor. Suntem puțini care au ales să împărtășească din experiența proprie celor curioși, iar motivațiile diferă de la caz la caz. Din câte cunosc, la ora actuală, sunt singurul care a ales să urmeze cursuri pentru a deveni antrenori special de parkour. Și punctez pe rolul de antrenor, pentru că e o diferență esențială între un instructor de parkour și un antrenor – primul predă o tehnică, al doilea ajută cursantul să descopere și să înțeleaga logica tehnicii, filosofia din spatele mișcării și ajustează antrenamentul în funcție de nevoile cursanților.

 

4. Este parkour o disciplină potrivită pentru copii?

 

Aș spune că este chiar necesară, datorită beneficiilor pe care le aduce fiecăruia. Nu înseamnă că toți care vor încerca parkour vor ajunge să sară între clădiri sau să facă flipuri de la etajul 2, nivelul la care practică fiecare ține de propriul nivel și de gradul de expunere. Însă pentru toți practicanții parkourul aduce un anumit grad de autocunoaștere și autocontrol.

 

Ca disciplină este benefică în primul rând la nivel de mindset, pe lângă beneficiile fizice. În parkour practicanții învață să vadă obstacolele ca fiind ”rezolvabile”/provocări, în loc de blocaje, efortul ca fiind necesar pentru a fi puternic în loc de ceva dificil de tolerat, propriile abilități ca instrumente pentru a depăși situații sau a ajuta pe alții în același sens și, în final, propriile limite ca puncte pe care să le îmbunătățească. Aceste aspecte întăresc încrederea în sine, nutresc motivația/disciplina de a se îmbunătăți pe sine și dezvoltă capacitatea de a găsi soluții, fie individual ori în colaborare cu ceilalți.

 

5. Mulți dintre părinții cărora le-am povestit despre parkour mi-au spus că se tem de accidentări. Mă poți ajuta să-i lămurim în această privință?

 

Parkour poate fi o disciplină periculoasă, iar asta ține strict de experiența și gradul de expunere la risc pe care îl adoptă practicantul. În orice sport există accidentări, mai ales în cele competitive. Din acest motiv e esențială intenția și pregătirea fizică, mentală și emoțională din spatele execuției mișcărilor, astfel ca eventualele accidentări să fie minime. La toate antrenamentele pe care le conduc există o parte de pregătire fizică, una mentală și una emoțională.

 

Asta nu înseamnă că vom evita orice fel de zgărietură sau bătătură, dar nici că ne aruncăm în mișcări riscante fără să fim pregătiți să facem față nivelului pe care îl solicită. Desigur există riscul de luxație/entorsă, contuzii sau o suprasolicitare la o articulație în urma unei mișcări, la fel ca și în alte sporturi. În parkour ne pregătim pe cât posibil pentru ca impactul acestor accidentări asupra noastră și de a fi capabili să evităm accidentări mai grave – fracturi, dislocări, tăieturi etc. Din acest motiv printre primele ședințe este esențial ca fiecare practicant să știe să aterizeze, să se rostogolească și să își folosească mâinile pentru a-și proteja corpul de accidentări.

 

Filosofia din spatele disciplinei parkour are la bază un principiu non-competitiv, iar asta înseamnă că ideea din spate este să fii durabil, rezistent, pe o perioadă lungă de timp, nu pentru a fi mai bun decât alții, ci pentru a fi mai bine pregătit pentru orice situație. Practicantul nu încearcă să demonstreze ce știe să facă, ci mai degrabă e curios de ceea ce poate face. De asemenea nu caută să își forțeze limitele, ci să și le înțeleagă, să lucreze la ele și să le depășească, tocmai pentru a fi pregătit.

 

6. Știu că în cadrul claselor pe care le ții cu copiii pui accent nu doar pe dezvoltarea abilităților fizice, ci și pe dezvoltarea emoțională a celor mici. Poți să ne povestești mai multe despre asta?

 

Fiecare practicant vine la antrenamente cu un anumit nivel de abilități. De regulă cele mai evidente sunt cele fizice, ori la parkour contează si cele mentale și emoționale. Desigur, fiecare depășește obstacolele fizice prin mișcare și diverse tehnici, însă la un obstacol fizic se află de multe ori și un obstacol mental și/sau unul emoțional.

 

Una din diferențele dintre parkour și sporturi constă în faptul că traceurul este într-un proces conștient de adaptare și creare continuu, proces ce îl aduce în contact cu propriile limite, abilități și frici. Ce se vede în exterior e o depășire sau un salt, însă când se întâmplă asta, pentru practicant procesul intern deja a avut loc. E vorba despre un proces intern de soluționare, atât a propriilor griji frici cât și a riscurilor urmat de alegerea de a executa mișcarea.

 

Spre exemplu, la un salt mai periculos, fiecare va avea o temere anume (de sări prea departe, prea aproape, de a cădea și lovi la picior, sau de a cădea și a se lovi la față etc.). Un alt exemplu ar fi într-o zonă cu multe borduri și pereți practicantul să trebuiască să ajungă într-un anumit punct – iar ce l-ar împiedica ar fi diferențele de nivel, amplasarea, traficul etc. Rolul meu ca antrenor este să ajut practicantul să ia contact cu aceste provocări și să îl îndrum să găsească strategii de a rezolva depășirea lor, fie că e vorba de o frică, un mod de a vedea lucrurile sau un mod de a depăși obstacole.

 

Concret, îl ajut să identifice situația dată iar apoi îl îndrum înspre a verbaliza ceea ce simte și ce gândește cu privire la frica pe care o simte și riscurile pe care le observă, abilitățile pe care le are și strategiile pe care le poate crea pentru a depăși situația sau propriile limite.

 

Aceste limite pot fi fizice (cum ar fi mobilitatea necesară pentru o mișcare), mentale (e.g. nu stăpânește tehnica, nu poate vedea metode de a trece peste un obstacol, nu se poate concentra la situația prezentă etc) și emoționale (frica în fața riscurilor de accidentare, frustrare când nu reușește execuția conform propriilor standarde). Intersectarea abilitățior noastre cu obstacolele pe care vrem să le depășim ne aduce în contact cu realitatea, pentru că acolo apar limitele noastre. Este o oglindă care ne arată fără exagerare sau minimalizare nivelul nostru pe moment – sincer, obiectiv, real.

 

7. Cum vezi tu viitorul acestei discipline în România și ce planuri de viitor ai tu?

 

În momentul de față atât în parkour cât și freerunning au prins mulți curaj să încerce să își testeze limitele, și acest val a continuat de mulți ani și sunt sigur că va continua mult timp de acum înainte. Mă aștept să devină și mai atrăgător pe măsură ce va fi înțeles mai bine de către publicul larg. Nu sunt foarte sigur legat de modul în care se va face asta și cum va fi prezentat. La nivel fundamental această disciplină nu este un sport și, implicit, nu este competitivă, cu toate că sunt multe competiții internaționale și, recent, naționale. Cu toate că nu susțin latura competitivă, încuraj toți practicanții să utilizeze toate instrumentele dobândite la cursuri și în viața de zi cu zi, în orice context.

 

Am avut surpriza să constat că această disciplină este predată în unele școli ca un instructaj tehnic, fără partea de coaching și îndrumare povestită mai sus. Atenția la aceste tipuri de antrenamente cădea doar pe mișcările specifice de depășire, în vederea participării la diverse competiții de curse cu obstacole sau de acrobații. Din experiență pot spune că în momentul în care apare ideea de competiție între practicanți atenția nu mai este îndreptată spre dezvoltare pentru bunăstare, spre efort și procesele interne, ci pe rezultat, pe punctul final și pe recompensă. Validarea nu mai e dată de către practicant pentru propriul efort, ci o preia din jur pentru rezultatul efortului, iar asta schimbă intenția cu care execută mișcările.

 

Corpurile, experiențele (atât de practică dar și de viață), fricile, mentalitățile, contextele sociale – aceste elemente ale fiecărui practicant sunt părți integrante in practica parkour, iar într-o competiție sunt reduse la un premiu/notă/rezultat care reduce din valoare lor.  Dacă un practicant lucrează la o provocare și a reușit să o depășească odată, conform filosofiei din spate, nu e considerată o realizare decăt dacă poate să o facă fără efort în mod repetat (ex. 10 ori). În acest caz calitatea mișcării este prioritară.

 

În ceea ce mă privește, voi continua să îndrum practicanții să își descopere limitele și să își dezvolte strategii de a le depăși. Printre planurile mele se numără creșterea comunității de parkour și noilor generații de practicanți, precum și pregătirea noilor antrenori. Lucrez la ideea de a face un loc special amenajat pentru parkour și freerunning, momentan am reușit cu mult ajutor să convingem consiliul local să construiască un parc de parkour. Pe această direcție se află și o sală, însă în viitorul mai îndepărtat.

 

8. Unde te pot găsi cei interesați?

 

Pentru cei care doresc să vadă concret cu ce ne ocupăm ne găsiți la antrenamentele Flowminds din zona Băneasa

Instagram: https://www.instagram.com/flowminds.pk/

Facebook: https://www.facebook.com/FlowMindsParkour