Am avut și eu o perioadă în care am cochetat mult cu ideea plecării din țară. Măcar ca și experiență, măcar pe o perioadă determinată, așa îmi spuneam. Nu s-au aliniat planetele pentru asta și poate a fost mai bine așa, deși probabil că undeva în adâncul sufletului meu voi trăi cu un mic regret că n-am încercat.

Nu ratez însă niciodată poveștile celor care au plecat în străinătate chiar și pentru o periodă determinată, mi se par întotdeauna interesante, cu bune și rele. De data aceasta am rugat o mămică blogger dragă mie, pe care o apreciez pentru stilul tranșant și sincer cu care scrie, să-mi povestească experiența ei cu mutatul provizoriu în altă țară.

Roxana Dulgheru-Petcu care scrie pe  www.roxanadulgheru.ro este invitata mea de astăzi, iată mai jos povestea sa:

“Îți mulțumesc pentru invitație Andreea. Nu este ușor să povestesc experiența mutării noastre din România, pentru că nu aș vrea să fie un alt articol care să îndemne oamenii să plece. Pentru noi, această mutare este un proiect personal, o experiență pe care să o adăugăm la CV-ul vieții.
Venind aici cu inima deschisă, fără presiunea de a ne adapta cu orice preț, știind că ne vom întoarce acasă, face totul să fie mai simplu. Copiii mei sunt deja măricei, 7 si 8.5 ani, ei deja înțeleg multe și știu că nu am venit aici ca să părăsim România, ci pentru a vedea și alte locuri, sa cunoaștem și alți oameni, așa că le este un pic mai ușor.
Trecând la lucruri mai concrete, eu am mai locuit/lucrat în Belgia, așa că știam exact ce mă așteaptă, ce și unde să caut. Știind proiectul la care voi lucra, au urmat alte căutări, prima și cea mai importantă, a fost căutarea școlii. Nu a fost simplu, este un oraș cu mare deficit de locuri în școlile primare, mai ales în “școlile bune”, e cam ca în România :). Înscrierile se fac cu mult timp înainte, de spre deosebire de România, aici nu au un sistem informatic bine pus la punct, în ziua înscrierii, mergi la școală aleasă, pardon, în noaptea înaintea înscrierilor, mergi și te așezi la coadă, mai departe…îți imaginezi tu cum se derulează lucrurile. În condițiile astea, era greu să găsesc vreun loc la o școală decentă în mijlocul anului și oricum nu eram dispusă să accept orice, majoritatea prietenilor și colegilor mei au copiii la Școala Europeană sau la școli catolice, eu îmi doream să îi duc în sistem alternativ, ca o continuitate a ceea ce au făcut în țară.
Așa că am ales singura școală Waldorf din oraș, privată, cu un nr. relativ mic de copii (sub 20 în clasă), în speranța că le va ușura mai mult adaptarea, lucru care s-a și întâmplat. Este o diferență mare fața cum este pe la noi, de la faptul că trebuie să le pun zilnic pachet la ei, cu 2 gustări, plus prânzul, până la joaca liberă la care sunt lăsați zilnic, care după părerea mea, este total nepotrivită în grupuri mari, ca să nu mai zic periculoasă. Înțeleg însă că așa este în mai toate școlile aici, supravegherea este minimă, iar copiii trebuie să învețe să se descurce. Ai mei nu erau obișnuiți să se descurce singuri cu bătăușii, să își facă singuri dreptate, să fie mereu în gardă, să se apare…dar se adaptează.

Următorul lucru pe listă a fost locuința, am venit într-o perioadă în care orașul era plin, începuseră multe cursuri, stagii, așa că ofertele de cazare au fost limitate, iar condițiile pe care le aveam eu, au redus lista la câteva. Contractele standard sunt pe 3 ani, unii acceptă 1 an, dar eu nu eram dispusă să mă leg la cap pentru o perioadă lungă, altă condiție a fost zona, să fie la maxim 10 minute de mers pe jos de școală, nu pentru că as fi vreo snoabă, ci pentru că, de la școală, eu trebuie să ajung și la muncă. După o perioadă de stat cazați pe airbnb și la prieteni, am găsit un apartament lângă școală, nu foarte practic și la supra preț.

Urmează diverse contracte și instalat utilități (gaze, cablu tv, internet, electricitate etc), este de studiat, prețurile sunt foarte mari și nu îți permiți să alegi un furnizor fără să studiezi bine oferta, apoi te asiguri că ești acasă în toate zilele și la toate orele când ai programări, evident că va fi în intervalul 9-16. Completat diverse formulare, înregistrat în diverse sisteme, depus acte pe la primărie, întâlniri și după vreo lună, 2, poți fi gata cu instalarea în noul oraș. Noi am sărit niște pași, pentru că efectiv nu avea atâta timp de pierdut  și nici nu avea sens, știind că nu vrem să rămânem aici mult timp.
Am abordat tot ce ni se întâmplă ca pe o experiență, zilnic, după muncă/școală și în week-enduri, ne trăim viața ca pe o vacanță, asta face totul mai ușor și mai plăcut. Nu prea există week-end în care să stăm în casă după ora prânzului, ieșim, vizităm, ne plimbăm, luăm trenul și mergem în alte orașe, vizităm muzee, mergem la pădure, la ferme, la mare. Vrem să profităm la maxim de tot ce ne oferă locul și situația în care suntem acum, din fericire, aici sunt multe zile libere, n-am mai lucrat de mult timp o săptămână cap-coadă, iar copiii sunt mega fericiți. Sigur că nu poți face asta pe termen lung, este obositor și costisitor, dar cred că poate fi un bun start într-un loc nou, o abordare pe care copiii o îndrăgesc de obicei.
Sunt multe diferențe față de România, știam ce mă așteaptă, sunt multe lucruri faine, de la oamenii super  toleranți și relaxați, până la faptul că te poți urca într-un tramvai și în 30 de minute ești într-o zone verde, iei trenul și ai ajuns rapid la mare, mergi la o cafenea în centru, in șlapi și nu se crucește nimeni. Sunt și alte lucruri care merg mai greu decât în țară, cum ar fi birocrația, regulile, lipsa de flexibilitate, serviciile cu clienții( 5, cu indulgență, pe o scară de la 1 la 10), creșterea copiilor cu blândețe nu este punctul lor forte, relaxarea tinde spre indiferență…

Nu cred că există loc ideal pe lumea asta, pentru noi, acasă este în România, oricât am sta plecați, ne este dor de oameni, de locuri, de oraș, de energia de acolo (chiar dacă nu era mereu una pozitivă).
Este fain prin străinătate, ne bucurăm că avem marea șansă să descoperim locuri și oameni noi, să le spunem cuvinte în limba noastră, să învățăm de la ei, unii mai strâmbă din nas când aud de România, dar îmi dau ocazia să spun câte lucruri faine avem în țară, câte se întâmplă, cum luptăm împotriva corupției, cum luam atitudine, cum suntem deschiși să învățăm.

Am întâlnit aici oameni faini, am petrecut frumos, am vizitat mult, ne-am relaxat, dar nu este acasă. ”

Dacă doriți să fiți la curent cu ultimele articole publicate pe blog, puteți urmări și pagina de Facebook aici

Sursa foto: Arhiva personală Roxana Dulgheru Petcu