Cand am ales gradinita la care merge Tudor am avut in vedere urmatoarele lucruri: metoda de predare, alimentatia si modul de abordare al procesului de adaptare.

Am auzit atatea povesti de la prieteni si cunostinte legate de acest ultim aspect (copil care urla ingrozit, copil care are cosmaruri noaptea, gradinite schimbate pe motiv de neadaptare, etc) incat mi-am dorit foarte tare sa gasesc o gradinita la care procesul sa fie bland. La vizita de evaluare in urma careia avea sa fie stabilit momentul introducerii lui Tudor in colectivitate, educatoarea a observat ca desi el era interesat de jocurile si jucariile din curte nu era prea dornic sa se duca spre ele fara mine asadar am fost rugati- daca exista posibilitatea- ca Tudor sa fie adus la gradinita de catre tatal lui sau de bunici si daca acestia au si disponibilitatea sa ramana pentru ca in primele zile copilul sa stie ca sunt acolo.

Am ales prima varianta pentru ca sotul meu are un program flexibil si am inceput cu 40 de minute in prima zi. Spre deosebire de ziua in care a fost cu mine, nu a avut o problema si a intrat singur direct in sala de clasa. Dupa vreo 15 de minute insa, a venit sa verifice daca sotul meu mai era acolo, lucru care s-a mai repetat de doua ori. Cam asa au fost si ziua a doua si a treia iar in cea de-a patra deja a mers sa ia si micul dejun cu copiii iar vizitele de verificare ale lui tati s-au rarit la una.

Bun, am zis amandoi fericiti, perfect, gata, se adapteaza, de saptamana viitoare il ducem si il lasam la program redus cum aranjasem pentru prima luna. Ieri insa, in prima zi in care educatoarea stabilise cu sotul meu ca tati sa nu mai stea in raza de actiune, s-a dezlantuit furtuna: racnete, si strigate si “vreau la tati”, tavalit pe jos. N-a fost chip sa ramana.

Si noi eram convinsi ca totul va fi bine, doar abordasem problema din punctul nostru de vedere cu blandete, ca la carte si existau toate premisele pentru o despartire usoara. Nu au reusit in nici un chip sa-l faca sa intre in sala de clasa nici educatoarea nici asistentele. Nici macar invitatia la masa n-a functionat iar mancarea pentru Tudor este sfanta: aude clinchet de lingurite se infiinteaza ca pisica la usa frigiderului.

Spre norocul meu, printre putinele dati in viata asta mi s-a aplicat si mie proverbul romanesc “la barza chioara ii face Dumnezeu cuib” si am primit invitatia de a participa la Workshopul Otiliei Mantelers de la Kindi Center care avea ca subiect exact aceasta tema: “Cum ne ajutam copiii si pe noi insine cand ei incep gradinita”.

14212656_1852946001604932_7347206404705298726_n

Ce am aflat?

Am aflat urmatoarele:

– teama de separare exista intotdeauna dar se manifesta diferit la fiecare copil: unii pot sa planga in momentul in care ii imbracam sa plecam la gradinita sau pur si simplu refuza sa se imbrace, unii plang pe drum iar altii incep sa planga cand ajung acolo, altii refuza sa manance la gradinita.

– se pune un mare accent in zilele noastre pe pregatirea copilului pentru gradinita cu explicatii rationale de genul “uite mami, o sa mergi la gradi, o sa cunosti copii, o sa te imprietenesti si o sa te joci cu ei”, dar copilul nu realizeaza ce se intampla cu adevarat, nu realizeaza ca va incepe o alta viata si ca vor fi schimbari. Pregatirea aceasta nu insemna nimic pentru el din punct de vedere emotional. Frica de separare izbucneste ca un vulcan si copilul nu mai rationeaza, teama este foarte puternica.

-la gradinita ar fi ideal sa existe posibilitatea de a sta cu copilul 3-5 zile si trebuie explicat “uite stau cu tine cateva zile, sa-i cunosc si eu pe colegi, dar dupa aceste zile eu o sa plec, dar vin sa te iau intotdeauna seara”

-separarea trebuie anuntata, nu trebuie sa mintim copilul si nu trebuie sa plecam pe furis, trebuie sa ne luam la revedere

– intotdeauna cand vorbim cu copilul ar trebui sa incercam sa stam la nivelul lui si sa-l privim in ochi, nu trebuie sa-l indepartam si nu trebuie sa-i explicam despre gradinita si separare in timp ce noi suntem ocupati cu altceva (de exemplu faci mancare si-i spui de la distanta” lasa mami ca o sa-ti placa la gradi, o sa fie bine si o sa te joci cu copiii”, nu, explicatiile trebuie oferite face -to- face)

– cel mai bine este sa se poata aplica “programul de adaptare”. Acesta lucru inseamna ca dimineata sa ne rezervam intre 30 minute si 1 ora pe cat posibil in care sa petrecem timpul cu copilul: nu pornim televizorul si nu ii dam voie cu tableta sau telefonul ci pur si simplu ne jucam cu el. Facem ce isi doreste el. Cand soseste momentul pregatirii pentru plecare daca iti spune “nu vreau” raspunsul este acelasi “stiu ca nu vrei, dar trebuie sa mergem” spus pe un ton bland si la nivelul copilului. Este in regula sa planga sau sa tipe, prin plans copilul isi vindeca aceasta frica asadar el trebuie lasat sa planga iar noi trebuie sa fim alaturi de el cu blandete si sa-i repetam “stiu ca nu vrei sa mergem, dar trebuie”. Copilul trebuie asigurat ca totul va fi bine.

– este OK sa-l lasi plangand la gradinita atunci cand si tu ca adult simti ca nu mai poti insa trebuie sa gasesti o persoana care sa te asculte si pe tine si la care sa te descarci, trebuie sa povestesti cuiva despre sentimentele pe care le ai in acesta perioada: teama, frustare, suparare.

– se mai poate apela la “jocurile de separare” cum ar fi de-a v-ati ascunselea, jocuri de schimbare de rol- copilul vrea sa plece si tu adultul plangi si ii spui ca nu vrei, jocul de rol cu papusile: papusa-educatoare, papusa-mamica, papusa-copil, mamica duce copilul la gradi la educatoare, etc.

dsc_4142-002

 

Am incercat sa sintetizez cele mai importante puncte explicate de catre Otilia in cadrul workshopului, pentru mine a fost prima participare la un astfel de eveniment si a fost extrem de interesant. De astazi de dimineata am inceput sa aplic si “programul de adaptare” si am incercat sa discut cu Tudor despre ceea ce simte cand se gandeste ca tati ar trebui sa plece si mi-a raspuns “ma simt rau” Unde te simti rau? Aici (si mi-a aratat spre burtica) “Si cum te simti cand stii ca tati sta cu tine si veniti impreuna? “Ma simt bine aici” (si a aratat tot spre burtica). Probabil ca la noi procesul de adaptare va fi mai indelungat, tot in cadrul workshopului am aflat ca poate dura si 2 luni…

In concluzie, aseara am invatat lucruri noi, am plecat cu informatii folositoare si ma bucur ca am putut participa la intalnirea cu Otilia. Celor care trec prin aceeasi perioada ca si mine le doresc rabdare multa, imaginatie, fermitate si un prieten bun care sa va asculte si pe voi cand nu mai puteti 🙂 .

PS: Kindi este in continuare unul dintre locurile pe care le recomand din suflet, este un un centru de educatie timpurie pe baze Montessori cu program dedicat copiilor intre 14 luni – 2,5 ani, si imi va ramane mereu in memorie ca locul unde Tudor a vazut prima lui piesa de teatru si a stat nemiscat aproape 15 minute 🙂 .

 

 

Sursa foto: Kindi Center

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.