Luni începem un nou an de grădiniță. După două luni de vacanță cu noi și cu bunicii, după alergat pe coclauri pe la Brașov, hopa! s-a făcut 1 septembrie. Nu mai stau să mă întreb unde a zburat anul ăsta, că n-are sens, dar mă întreb cum va fi noul an de grădi.
Aștept iarăși cu emoții pentru că am început să-l pregătesc pe Tudor, să-i explic că vacanța aproape s-a terminat, dar nu pare deloc încântat de ideea de a reveni la program. Adică omu’ zice da, îi este dor de colegi dar se bosumflă imediat și atitudinea i se schimbă.
Ne-au rugat cei de la grădiniță să le trimitem pe mail 6 poze din vacanță, vor să facă un colaj cu toți copiii. Ideea mi s-a părut tare faină și aseară am stat să alegem împreună ce poze să trimitem. Și-a reamintit pe unde am fost, am râs, ne-am distrat și apoi la final iarăși s-a întristat puțin.
Și mă tot întreb, oare o vom lua de la capăt ca anul trecut? La noi adaptarea a durat ceva și a fost cu strigături în final, deși am încercat și adaptarea blândă. Pur și simplu varianta asta n-a funcționat.
M-am gândit, citind articolul scris de Roxana Dulgheru Petcu să încerc să aplic treaba cu cumpărăturile pentru grădiniță. Că tot ne mai trebuie una și alta, măcar mergem împreună să-și aleagă el. Pe listă este și o jucărie nouă de somn, numai să-l găsim pe Pisoi din Eroi în pijamale (apropo, dacă știți unde pot găsi personajul cu pricina și la un preț rezonabil, nu cât două cine în oraș, aștept recomandări).
De vreo săptămână întorc problema cu revenitul la grădiniță pe toate părțile și mă tot întreb dacă nu cumva o parte din ea este la mine. Poate nu știu cum să-mi gestionez emoțiile și Tudor simte treaba asta. Nu încerc să proiectez gânduri negative, încerc să îmbrac totul într-o poveste, discutăm despre lucrurile noi pe care le-a învățat anul trecut, despre faptul că își va revedea colegii, dar tot mă tem că se va lăsa cu plânsete în primele zile.
Voi cum procedați? Copiii voștri se bucură că se întorc la grădiniță? Cu revenirea la școală este la fel?
Vă las mai jos și o selecție de articole și un film care abordează tema începutului grădiniței sau școlii, am găsit în ele multe idei interesante. Eu sper ca pentru noi, ziua de luni să treacă ușor…
Ruxandra Luca și Gabriela Maalouf au un reportaj pe tema începerii școlii, îl puteți vede aici
Dacă doriți să fiți la curent cu ultimele articole publicate pe blog, puteți urmări și pagina de Facebook aici
Surse foto: Pixabay și arhiva personală
Mulțumesc pentru recomandare! Chiar era curioasă care dintre articole ți-a plăcut!
Mulțumesc și eu! A fost greu de ales 🙂
Buna,
Deși ce vreau sa zic nu are legatura cu subiectul – si la noi e poveste lunga cu grădinița – totuși m am regăsit în cuvintele tale cand am citit: “De vreo săptămână întorc problema cu revenitul la grădiniță pe toate părțile și mă tot întreb dacă nu cumva o parte din ea este la mine. Poate nu știu cum să-mi gestionez emoțiile și Tudor simte treaba asta…”, exact asta simt cand fetele mele de 4 ani si 9 luni ma intreaba despre moarte… În mai toate desenele (Frozen, Clopotica, Mica sirena, Nemo, ș.a. mama moare, subiect ce a declansat o serie de întrebări despre moarte. Subiectul asta e destul de dificil si pt mine, (am suferit f mult cand mi am pierdut bunicii, slava Domnului ca părinții traiesc), motiv pentru care mi e f greu să vb cu ele despre asta, m am mai eschivat, dar intrebarile revin si exact cum spui, imi dau seama ca problema e la mine, ca nu le transmit siguranta cand vb despre asta. Chiar una dintre fetițe imi spune ca ea vrea sa moara odată cu mine, ca ii va fi dor de mine. Mi se pare ca discutiile astea au venit prea repede si nu stiu cum sa gestionez situația. Am mai cumparat si carti de copii pe acest subiect, dar mi e greu să le citesc pt ca imi dau lacrimile si iar imi simt slăbiciunea… Am vb chiar si cu un psiholog pe tema asta, dar e greu să schimbi ceva cand toata viata trăiești cu niste traume… Pt mine va rămâne un subiect dificil toata viata. Si sunt convinsă că nu doar pt mine…
Bună Paula. Îmi pare rău pentru bunicii tăi, știu exact ce simți, am trecut și eu prin asta. Da, e vârsta la care apar întrebări despre moarte, și Tudor le pune. Am și eu o mătușă de care am fost foarte apropiată și care nu mai e printre noi de vreo doi ani și ne-a tot auzit vorbind despre ea. Eu mă folosesc de desenul animat Regele Leu și de povestea cu cercul vieții. Îi povestesc că așa funcționează lucrurile, ne naștem, suntem copii, apoi adolescenți, mergem la școală, liceu, facultate, creștem, ne găsim perechea, facem la rândul nostru copii-acum suntem deja adulți, apoi îmbătrânim și la un moment dat, cercul vieții noastre se închide. Așa e pentru oameni, animale, gâze etc. Copiii înțeleg că moartea e un prag și da, pot să înțeleagă că e despărțirea de cei dragi. Cred că e important să le explici și că ne va fi foarte dor de cei care nu vor mai fi printre noi fizic, deși în sufletul nostru vor fi mereu prezenți. Faptul că nu-i vedem zilnic, ne întristează și ne poate face să plângem, plânsul este modul în care ne mai eliberăm de dor. Nu sunt psiholog, eu tratez subiectul din instinct, și cam așa am procedat cu Tudor. Deasemenea, nu mi-a fost frică să-l lasă să mă vadă că plâng, i-am explicat despre dor și despre faptul că plânsul mă ajută să mă simt mai bine…Nu știu dacă te ajută ce ți-am scris, fiecare dintre noi gestionăm altfel durerea și trauma…
F interesant ce spui. Cred ca 80% la fel am procedat si eu, prima oară au văzut despre asta in desenele Garda Felină, cand un elefant moare si ceilalti își iau rămas bun. Eu am avut un caine la părinții mei, care a murit acum aproape 2 ani si m au văzut că am suferit f mult cand a murit, am plâns mult. Au momente in care spun cu tristețe că le e dor de Negrutu si le spun ca sigur si lui ii este dor de ele si ca le privește de unde e, doar ca nu mai putem sa ne jucam cu el. Le spun ca era bătrân, intreaba de ce au murit părinții lui mamaie si tataie, le spun tot pt ca erau bătrâni (explicația cu boala am inteles ca nu e tocmai buna, pt ca vor prinde teama ca atunci cand vor fi racite/bolnave pot muri), dar una dintre ele este fff atașată de mine si suferă cand vorbim despre asta, desi întotdeauna ea deschide subiectul despre moarte. Nu ma feresc sa ma vada plangand, dar imi dau seama ca nu le transmit siguranta cand plâng si ele percep asta ca pe un subiect delicat si dureros. Si atata timp cat si pt mine moartea rămâne un subiect greu de inteles si de acceptat, imi dau seama ca si pt ele va rămâne un subiect dificil… Poate cand vor mai creste ne va fi mai usor, desi ma repet, mie nici la varsta asta nu mi e usor sa vorbesc sau sa ma gandesc la asta…
Multumesc mult pentru sfaturi!
Cu drag! E greu, știu, unii dintre noi cărăm “bagaje” toată viața…poate te ajută să mergi la un psiholog cu care să discuți legat de traumele tale? Eu știu o doamnă foarte drăguță, dar cred că este mai mult specializată pe lucrul cu copiii, eu am fost la ea cu Tudor. În articolul de aici găsești link către pagina ei de Facebook, eventual dacă vrei să încerci terapie, o poți contacta: https://carmenradu.ro/experiente-de-mamica/ce-se-intampla-cu-viata-in-cuplu-dupa-aparitia-unui-copil/ Îți doresc să reușești să treci peste ce e greu!
Multumesc mult. Probabil voi apela la psiholog, cu siguranță ar fi un lucru bun. Si multumesc pt îndrumare, orice recomandare e de mare folos 🙂
Numai bine!
Cu drag! Să-ți fie de folos. O zi frumoasă îți doresc și mă bucur pentru că mi-ai scris!
Esti o drăguță!
Ma bucur mult că te am descoperit!
Numai bine!