Am un copil de 4 an și 2 luni. S-a născut cu 3020 g și 49 de centimetri iar soțul meu își aduce aminte și acum de cuvintele uneia dintre asistentele de la spital: “n-o să aveți probleme cu el cu mâncarea”. Alimentația copiilor e un subiect interesant, cu siguranță.

Noi n-am avut într-adevăr probleme, n-a fost un copil mofturos, în perioada de diversificare nu îmi aduc aminte să fi refuzat vreun gust nou. Mă rog, când a mai crescut au apărut și refuzurile, sau mai bine zis alegerile, că’s firești.

 Ce am învățat despre alimentația copiilor în ăștia patru ani? Destul de multe lucruri:

• copiii sunt diferiți. Știu că sună a clișeu, dar așa este. Sunt diferiți ca ritm de creștere, preferințe, stil de a mânca, obiceiuri etc.
• există copii pofticioși și copii mai selectivi când vine vorba despre mâncare
• nici un copil nu va muri de foame dacă sare peste o masă
• copiii știu exact ce și cât le trebuie să mănânce, iar noi adulții avem uneori tendința să măsurăm cantitatea prin ochii noștri, nu prin ai lor
• nu-i place ceva acum? Nu-i nimic, o să mănânce mai încolo. Chiar dacă mai încolo ăsta înseamnă peste 3 sau 6 luni. La noi relația cu morcovul și broccoli e un fel de love&hate…
• ce-i place acum, poate cădea în dizgrație peste o lună
• dacă i se pune pata pe un fel de mâncare, poate să îl ceară și două săptămâni la rând (după aia gata, se calmează pentru o perioadă lungă)
• am învățat să îmi aleg bătăliile. Pentru că al meu copil intră în prima categorie de mai sus, a copiilor pofticioși, știu că impunând restricții pot să dau de belele mai târziu, când nu voi mai putea controla ce ia/dă la schimb cu colegii la școală. Am ales ca în primii doi ani de viață să evit zahărul adăugat în alimentația sa, pentru că gustul dulce este gustul cu care toți ne obișnuim cel mai ușor , apoi am optat pentru dulciuri făcute în casă. Prefer în continuare varianta asta, dar nu îi scot copilului bomboana din gură dacă mergem la prieteni și mănâncă așa ceva. Pentru că am văzut că poftește.
• nu am dulciuri în casă, ca urmare încerc să-i transmit lui Tudor că ăsta este un răsfăț de weekend la bunici sau la prieteni
• am discutat cu bunicii de la început care sunt regulile alimentației lui Tudor și mulțumesc cerului că am bunici înțelepți care nu au trecut peste cuvântul meu. Nu îi cumpără ciocolățele, napolitane, ouă, bomboane. Aici e greu, știu. Eu mă consider norocoasă cu bunicii. Pentru că știu că de multe ori “ei știu mai bine ca noi și cum să vină la copil fără o ciocolată?” Am întâlnit chiar și o bunică care îmi spunea cu mândrie cum i-a dus nepotului bomboane pe ascuns, deși mama copilului avea o regulă cu puțin și rar la capitolul ăsta. Ei bine, nu vă lasați. E copilul vostru, sunt regulile voastre.
• marketingul la dulciuri și băuturi carbogazoase este agresiv. Este prezent pe toate canalele media, pe panouri publicitare, în supermarketuri, peste tot. Nu ai cum să scapi de reclamele astea. Și reclamele captează atenția copiilor și apare dorința de consum. Arma mea nu este interzicerea cu desăvârșire a consumului acestor produse ci transformarea lor în excepții. Și vorbitul despre efectele lor până îmi amorțește limba. Sper să funcționeze!

Astea sunt câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat eu de când sunt mamă despre alimentația copiilor. Cred însă că cea mai importantă lecție învățată a fost să-mi ascult instinctul. De exemplu, când Tudor era bebeluș, aș fi jurat că nu va pune zahăr în gură până la 18 ani. Acum mi-am reconsiderat poziția. M-am adaptat copilului meu cât de bine am putut și o să o fac în continuare, dar am setat și reguli.

Nu sunt nici pe departe mama perfectă, dar încerc să fac cum cred că este mai bine pentru el. Pentru că educația alimentară în zilele noastre e foarte importantă și e al naibii de greu de făcut!

Dacă doriți să fiți la curent cu ultimele articole publicate pe blog, puteți urmări și pagina de Facebook aici

Sursa foto: Pixabay