Nu știu cum au fost Paștile astea pentru voi, dar pentru mine au însemnat lumină, familie, prietenie, distracție, iubire. Eu și soțul meu suntem singuri la părinți, dar compensăm asta prin numărul de prieteni buni pe care îi avem, așa că nu pierdem nici o ocazie să ne vedem cu ei.

Am fost în mini vacanța asta ca melcul cu casa. De vineri până luni inclusiv, ne-am vizitat aproape toți prietenii din București. Am mâncat de mâncat, dar nu peste măsură (aici musai să vă spun că eu îmi scot pălăria în fața unui anume domn care a făcut un cozonac cum făcea bunica mea), am făcut mișcare, am stat la soare și n-am știut cum a trecut vremea.

Pentru că e amuzant să fii în gașcă și pentru că îmi dau seama pe măsură ce trece timpul, că asta contează foarte mult. Când las la o parte problemele zilnice, când trag linie, îmi dau seama că nu mi-aș dori ca viața mea să fie altfel.

Îmi place să fiu alături de familia mea (chiar dacă de data aceasta a fost doar pe jumătate, pentru că o pereche de bunici a fost la Brașov), îmi place să-mi petrec timpul cu prietenii mei. Și nu mi-aș putea închipui viața fără ei. Cu unii bătătoresc aceleași poteci de mai bine de 25 de ani, cu unii de mai puțină vreme.

Toți sunt o părticică din inima mea și timpul petrecut împreună este neprețuit!

Și ne distrăm pe cinste, fie că asta înseamnă că stăm pur și simplu la taclale la un pahar de vin, gătim sau țopăim cot la cot cu copiii.

Așa s-a încheiat mini vacanța noastră ieri, cu o țopăială pe cinste, când curtea unora dintre prietenii noștri s-a transformat în traseu pentru copii și pentru adulți. Traseu prin cauciucuri, alergat, tras cu arcul, tras la coș, mers pe bârnă, petanque, bowling improvizat, șut la poartă, toate au fost bine primite după grătarul de la prânz.

 

 

Nu trebuie să vă mai spun că ne-am distrat de minune, și că la final am băut și șampanie. Noi, nu copiii… 🙂

Eu cred că lucrurile astea mici contează cel mai mult. Îmi aduc și acum aminte cum pe vremea când eram copil, părinții mei și prietenii lor organizau pe rând petreceri la fiecare dintre ei acasă. Iar noi copiii, ne încurcam printre picioarele lor și dansam cot la cot cu ei, pe muzica pusă la magnetofon. Și ce frumos era!

Cu astfel de amintiri sperăm să rămână Tudor și prietenii lui. Amintiri din gesturi mici și aparent banale…

Îmi pare rău că s-a terminat vacanța, dar eu mă simt încărcată cu energie pozitivă și vreau să vă mai spun doar atât: prețuiți-vă prietenii, alături de familie și sănătate, sunt cel mai frumos dar pe care îl primim în viața asta!

Inspirația mea pentru acest articol vine de la Miruna, care a scris frumos, așa cum știe ea, aici

 

 

Sursa foto: arhiva personală

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *