Două mânuțe mici se întind spre mine și mă îmbrățișează cu putere. Îi simt răsuflarea caldă pe obraz, în timp ce mă pupă apăsat. „Mi-a fost dor de tine, mami”. Așa m-am topit aseară, când am ajuns acasă după o deplasare de câteva zile în țară.

Pentru mine, toate reîntâlnirile astea cu Tudor, după câteva zile în care sunt plecată, sunt uimitoare. Bucuria asta pură pe care o văd la el, mi se pare incredibilă. Sunt convinsă că nu scriu nimic nou pentru nimeni, dar nu încetez să mă mir cât de sincer simt copiii. Și cât de sincer ne iubesc. Și mă mai întreb așa câteodată, cum de noi, adulții, ne mai pierdem bucuria asta simplă de copil?

Ce se întâmplă când creștem? Da, știu, veți spune că ne ajung grijile și temerile și toate celelalte lucruri pe care copiii nu le simt. Cu toate astea, cred că am fi cu toții mai fericiți dacă am rămâne cu suflete de copii…

Acesta nu este un text lung, nici măcar nu-mi pasă dacă respectă sau nu cele 300 de caractere recomandate, este dacă vreți, doar modul meu de a „gândi cu voce tare” sau mai degrabă de a scrie primele lucruri care mi-au trecut prin minte, după ce m-am întors acasă.

Mi-ar plăcea să mai am inocența copilăriei, să cred că trenulețele sunt magice și pot zbura, că Moș Crăciun există și că fiecare poveste are un final fericit.

Mi-ar plăcea să cred că lumea asta ar putea fi mai bună, că oamenii ar putea fi mai prietenoși unii cu ceilalți, că o reîntoarcere la bucuria copilăriei, ar fi soluția perfectă pentru tot. Dar asta nu se poate…deși eu nu încetez să sper că fiecare dintre noi va reuși să mai găsescă în sufletul său o mică părticică din copilul care a fost o dată…acea părticică în care totul era doar bucurie pură…

 

 

Dacă doriți să fiți la curent cu ultimele articole publicate pe blog, puteți urmări și pagina de Facebook aici

 

Sursa foto:Pixabay

 

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *