Diversificarea este un cuvânt care pe mine m-a îngrozit la vremea respectivă 🙂 . Atâtea opinii, curente și păreri mă zăpăciseră și într-un final am decis să-mi urmez instinctul. Am început pe la 5,5 luni cu legume nu cu fructe, lactatele le-am introdus mai târziu din cauza dermatitei atopice, cerealele cu gluten la fel. Am luat-o step by step, am ascultat părerile celorlalți dar în final am luat deciziile pe care le-am considerat eu potrivite. Bune, rele, Tudor s-a dezvoltat frumos așadar cred că n-am greșit prea mult.

Ca să fiu totuși sigură că n-am avut doar eu trăiri diferite în perioada diversificării, am rugat-o pe Miruna de la Și blondele gândesc să-mi povestească cum a fost la ea. Iată mai jos un guest post savuros cu morcovi si broccoli, cu piureuri și bucățele de legume, cu o mămică simpatică și un băiețel zâmbăreț.

 

La două săptămâni după ce am început să-i dau solide băiețelului meu de 6 luni și 2 săptămâni, era să intru în depresie. Ca să înțelegeți un pic contextul, copilul fusese alăptat exclusiv, viața noastră până la momentul ăla era numai lapte și miere.

Am amânat momentul cât am putut. Fiindcă eu nu-s tocmai Bubulina-Gospodina, adică faptul că îi citeam blogul Andreei era cam cea mai mare legătură a mea cu bucătăria. Din punctul ăsta de vedere, îmi era milă de viitorii mei copii dinainte să îi am. Încă îmi e, dar asta e altă poveste.

Am început cu morcov aburit, doar bebelușul și cu mine, în prima zi a mers grozav. Patru lingurițe întregi, date pe gât în 2 minute! După care nu a mai vrut, nu l-am obligat, niciodată nu o să-l oblig să mănânce. Următoarele zile nu a mai mers la fel. Am încercat mai multe variante: piure și bucăți, îmbrăcat și dezbrăcat, 10 minute sau două ceasuri, morcov, dovlecel, broccoli, cartof, mere, pere, banana ce-a mai avut un pic de succes. Fiecare masă a lui, pentru mine era o aventură. Bucătăria arăta de zici că trecuseră turcii și tătarii în serii consecutive. Gresia noastră nici nu mai țineam minte ce culoare are din fabricație. Chiuvetei nu îi mai văzusem fundul de-o vreme.

În toate aceste 2 săptămâni, singurul succes cât de cât l-am avut la metoda de autodiversificare, adică atunci când îi dădeam legumele ca atare, bucăți, el le lua și le molfăia în voie. Însă, cu fiecare bucată care cădea pe jos, și mamele știu că se duceau multe, eu simțeam că mai înnebunesc un pic. Așa că, în săptămâna a doua, o prietenă venită în vizită la noi pleca la Sibiu cu mașina. Mai bine cu mintea întreagă la Sibiu, decât nebună dar împreună, mi-a zis, fiindcă știa că atunci când ne-am mutat la București în urmă cu 4 luni, am locuit în apartamentul nostru în plină renovare și vreo lună nici bucătărie n-am avut. Doar frigider și-o masă cu scaune. Dar eu ținusem morțiș să ne începem aventura în 3 și m-am descurcat cu soț și copil cum am putut. Însă, ”mai bine cu mintea întreagă la Sibiu, decât nebună dar împreună” suna acceptabil în acel moment. Așa că, am plecat.

Și, după 3 zile de stat în pijama, dormit și tratament la mama, copilul meu a început să mănânce. Sau nu a început, habar nu am, cert e că eu am încetat să o iau personal.

Îi făceam la fiecare masă ceva de mâncare, îi ofeream și îl lăsam în pace. Vrea bine, nu vrea, iarăși bine. Am înființat un sistem de pus niște protecții din saci de gunoi pe jos, pe care doar îi strângeam și îi aruncam direct la coș. Asta m-a ajutat mult să păstrez curățenia cât de cât. Nu a durat mult faza de bucate zburătoare, deci nu am poluat extra planeta, stați liniștiți. Însă mintea mea a intrat în detoxifiere ca ficatul după sărbători. Am găsit un set de hăinuțe speciale pentru mâncat, fiindcă băiatul meu nu accepta bavețicile și toată mâncarea ajungea pe el. Am rezolvat-o și pe asta cu petele. Am alternat piureuri cu mâncarea oferită bucățele, am mâncat cu el la masă mereu. Cu timpul, am dezvoltat o strategie pe etape pentru a-l ajuta să mănânce totuși ceva. Întâi îl las pe el, apoi încerc să îi dau eu, apoi îl las pe el să îmi dea mie. Îl mai alin cu o felie de pâine, că aia-i place precis. Da, din comerț. Da, cu sare. Răstigniți-mă pe altarul mamelor perfecte dătătoare de lucruri strigătoare la cer. Eu i-am dat pâine, dar mi-am păstrat mințile.

Încet-încet, a început să mănânce. Țin minte că am fost două săptămâni la Sibiu, în care ne minunam cu toții cât poate să încapă într-un stomac de nici un an de zile. Apoi au fost zile întregi în care ziceai că e la cură de țîță-all-you-can eat. L-am lăsat în ritmul lui, cu gusturile lui. Mă mai apuca stresul uneori, dar știam că atâta vreme cât e alăptat, de acolo hrana lui e asigurată.

Și astăzi (aproape 14 luni) nu prea mănâncă bine. Sau nu cum aș vrea eu. Suge, în schimb, ca și când! În rest, îi dăm ce mâncăm și noi, ca să eliminăm factorul meu de frustrare. Uneori merge, alteori fără succes. La mâncăruri pe care le-a devorat cu o zi înainte, a două oară se uită cu dezgust. Încă nu i-am înțeles mecanismul de alimentație și mă bucur pentru fiecare soldățel care-i ajunge în stomac. Dar niciodată nu îl voi obliga să mănânce, oricâtă muncă de autolămurire va trebui să duc cu mama lui.

M-am regăsit în povestea Mirunei, îmi aduc bine aminte cum era cu refuzul unui fel de mâncare de la o zi la alta, dar știu că totul se rezolvă în timp și cu răbdare. La final eu am un sigur sfat: puneți scăunelul de masă mai departe de perete dacă nu aveți faianță pe el…

 

Sursa foto: Pexels

  1. Si eu la Arthur am fist stresata maxim….cred ca de-asta nici nu manca bietul copil! 🙁 si faza cu peretelee adevărată! ! Aveam pe el tot felul de urme de toate culorile! La Amy nu a mai fost la fel, nici cu mâncarea, nici cu peretele, spre norocul neuronilor mei! 🙂

    • Cred că la primul copil așa este, deja la al doilea vorbim de experiență și mult mai puțin stres 🙂 . Văd și eu la prieteni care au doi copii, au fost și sunt în general mult mai relaxati decât mine :).

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *